CONSTIINTA FUNDAMENTALĂ A EXISTENTEI
Mihai Drăgănescu
Academia Română
1.
In vara anului 1987 într-o discutie avută la Păltinis cu Constantin Noica, influentul gânditor si filosof m-a întrebat, conform obiceiului său de a discuta de fiecare dată anumite teme, dacă pot să-i dau un răspuns privind părerea mea despre existenta lui Dumnezeu. Problema îl frământa, nu avea un răspuns, dar dorea să mă gândesc la acest lucru în lumina filosofiei ortofizice. Am promis că mă voi gândi. Am comentat pe loc câteva din proprietătile materiei (existentei) profunde care ar putea deschide calea unei abordări a existentei posibile a unei divinităti supreme.
In 1988 am scris câteva gânduri privind problema discutată cu Constantin Noica, dar dincolo de timpul în care am fi putut să ne mai întâlnim. Acest text l-am publicat, mult mai târziu, în anul 1993[1]. Dar nu continea decât simple gânduri.
In anul 1995, cu ocazia unei conferinte invitate la Krasnow Institute for Advanced Studies- Fairfax din SUA, l-am cunoscut pe prof.Menas Kafatos, specialist în astrofizică si filosof al stiintei, cu care am avut o îndelungată convorbire, în urma căreia am constatat numeroase puncte de vedere identice sau asemănătoare. In plus, el părea convins de existenta unei constiinte a universului, ca un fenomen fundamental, publicând, împreună cu un coleg, si o carte cu un asemenea titlu[2]. Asupra acestei idei am expus unele consideratii într-un eseu publicat în 1997[3], din care extrag următorul citat:
''Pentru Kafatos si Nadeau întregul univers este un sistem cuantic si, în acelasi timp, este considerat a fi constient.
Sunt aceste puncte de vedere complementare sau reconciliabile?
Constiinta universului poate fi înteleasă în mai multe moduri:
Kafatos si Nadeau nu consideră constiinta universului a fi '' în orice sens, antropomorfă, sau că manifestă ori reflectă continutul constient al constiintei umane''. Ei scriu :
''Întrucât universul denotă, la nivelul cel mai fundamental, o unitate nedivizată si întrucât această unitate în teoria fizică modernă trebuie să fie asociată cu un principiu de ordine cosmică, acest întreg unitar manifestă ordinea într-un mod auto-reflexiv. Trebuie cu alte cuvinte, să fie constient (aware) de sine în mod auto-reflexiv, ca o realitate în sine care manifestă ordinea care este conditia initială pentru toate manifestările existentei. Deoarece constiinta, în formularea ei cea mai concentrată pentru fiintele umane, poate fi definită ca percepere (awareness) auto- reflexivă bazată pe un sens al consistentei interne sau de ordine, putem să afirmăm cu destulă sigurantă că universul este, în acest sens, constient''.
Ca urmare, conform consideratiilor lor, universul este constient într-un sens puternic.Pentru aceasta, universul trebuie să aibă ceva deosebit printre ingredientii săi pentru ca el să se prezinte astfel. Iar acesti ingredienti deosebiti trebuie să fie legati de structura universului. (...) Universul, care este un sistem cuantic, nu este numai un sistem cuantic, ci ceva mai mult. Are proprietăti complementare. Este cuantic si constient. Aceasta este concluzia care se poate retine din lucrarea lui Kafatos si Nadeau, independent de modul în care este realizată constiinta ''puternică'' a universului. (...)
Problema constiintei universului nu este o problemă falsă. Are ceva de a face cu realitatea si poate deveni un obiect al stiintei sub un model ontologic coerent al întregii realităti, dacă se întreprinde si o anumită extindere a metodologiei stiintei''.
Fără a ajunge, în eseul citat mai înainte, a sustine deplin ideea unei constiinte fundamentale a existentei, consideram că a sosit momentul ca problema să fie luată foarte serios în consideratie si de către oamenii de stiintă si filosofii stiintei.
2.
Există o constiintă fundamentală a existentei? Care să fiinteze independent de constiinta omului?
Existenta reprezintă, în sens filosofic, tot ceea ce există. Faptul că putem avea diferite imagini sau modele asupra existentei, aceste modele sau imagini pot fi secundare fată de ideea existentei, în sine, dar nu mai sunt de loc de estompat dacă ne întrebăm asupra constiintei existentei.
Semne de întrebare avem însă si asupra constiintei omului. Studiul acesteia, din punct de vedere stiintific, abia se găseste la începuturi, iar în cadrul stiintei structurale nu apare nici o lumină clarificatoare asupra naturii depline a mintii si constiintei cu toate progresele remarcabile ale neurobiologiei. Pentru Susan Greenfield, profesoară de neurobiologie la Oxford University, creierul este o masină care generează constiintă[4]. Dar mai remarcă:
'' Subiectivitatea, se argumentează, este proprietatea cea mai fundamentală a constiintei, reprezentând cu mult mai mult decât simplul simtământ (feeling) al soliditătii care este trăsătura definitorie si pivotală a unui obiect solid. Obiectul solid va continua desigur să existe si fără ca cineva să-l simtă, în timp ce constiinta nu poate să existe dacă nu este cineva care s-o experimenteze''[4].
Subiectivitatea este însă fenomenologică si nu s-a demonstrat cum ar putea proveni numai din structuralitatea neuronilor si moleculelor care compun sistemul nervos.
Am demonstrat (1990, 1993) însă un principiu de insuficientă (inconsistentă) al stiintei structurale în a putea explica realitatea dincolo de limitele particulelor elementare, câmpurilor si undelor, dincolo de contururile universului fizic, respectiv în a putea explica viata, mentalul, constiinta si natura reală a existentei profunde[5].
Dacă dincolo de stiinta structurală nu se mai poate vorbi de stiintă, atunci, peste anumite limite pe care nu le mai poate depăsi, stiinta nu mai poate explica realitatea. Omul ar fi atunci iremediabil limitat în cunoasterea realitătii prin ratiune si stiintă. Dar nu am sustinut acest punct de vedere, din contră, am arătat cum stiinta se poate extinde dincolo de structural pentru a deveni o stiintă structural-fenomenologică. O asemenea stiintă va înainta si ea până la eventuale noi limite, poate tocmai legate de existenta posibilă a unei constiinte fundamentale a existentei.
Constiinta omului este o constiintă în univers. Dacă ne imaginăm existenta unui unic univers închis, o constiintă fundamentală ar trebui să se găsească undeva sau într-un anumit mod în acest univers. A se afla într-un anumit loc în univers nu se poate sustine în conformitate cu toate datele stiintei despre univers; a fi distribuită în întreg universul ar însemna ca ea să fie prezentă direct în fiecare punct al universului, dar nici din punct de vedere psihologic, nici din punctul de vedere al experientei religioase si nici al cunoasterii stiintifice o asemenea posibilitate nu poate fi retinută.
Intr-un univers închis, fără a fi deschis si introdeschis, cum s-a presupus în modelul filosofic al inelului existentei, singura constiintă evidentă în univers ar fi aceea a omului si a fiintelor similare care ar mai putea fi în univers. In acest caz nu s-ar pune pune problema unei constiinte fundamentale a existentei. Aceasta nu ar exista.
Si totusi, omul de stiintă si filosoful se întreabă dacă fenomenul religios, atât de prezent în viata oamenilor si societătii, nu reflectă intuitia existentei unei constiinte fundamentale?
Facem o deosebire între o constiintă a existentei care ar fi o însumare a constiintelor individuale, poate chiar un câmp comun al acestora, si o constiintă fundamentală primordială, obiectivă, independentă.
Constiinta fundamentală nu poate proveni decât din afara universului si numai de acolo ar putea ''actiona'' într-un univers. Dacă ea există, atunci trebuie să se accepte si o formă de realitate în afara universului nostru.
Dacă, în schimb, constiinta existentei nu ar fi fundamentală, ci un efect, o totalitate a constiintelor individuale, ca un fel de constiintă socială la scara universului, atunci universul nostru ar putea fi unicul si nimic să nu mai existe în afara lui. Dar stiinta si gândirea stiintifică si filosofică contemporane demonstrează că realitatea nu se reduce numai la universul nostru; există o realitate mai profundă decât universul nostru.
3.
De aceea, prima întrebare pe drumul căutării posibilei constiinte fundamentale a existentei este dacă
I. Există o realitate mai profundă decât universul? Independent de presupunerea unei constiinte fundamentale, răspunsul la această întrebare este afirmativ! [6,7,8]. Din acest moment suntem liberi, din punct de vedere filosofic si chiar stiintific, să gândim asupra existentei unei constiinte fundamentale, care ar putea fi implicată de realitatea profundă a existentei.
In raport cu existenta profundă, din care se generează universul nostru si alte universuri, urmează în mod firesc o serie de întrebări:
II. Care este natura existentei profunde?
III. Care sunt legile care guvernează această realitate?
IV. Contine ea o constiintă fundamentală?
La aceste întrebări nu se poate răspunde neapărat în ordinea lor. Natura existentei profunde depinde (întrebarea II-a) si de faptul dacă ea prezintă sau nu o constiintă fundamentală (întrebarea IV-a).
Totusi, anumite răspunsuri se pot obtine în trepte fără a epuiza de la bun început o întrebare, cum este întrebarea II-a. Spre exemplu, se poate afirmă că natura existentei profunde este sigur diferită de aceea a universului, astfel cum o constatăm noi din interiorul lui. Cunostintele actuale ale fizicii cuantice, cel putin acestea, duc la această concluzie. Exemplul cel mai grăitor este faptul că sub anumite dimensiuni ale spatiului si timpului, aceste notiuni îsi pierd sensul. Realitatea profundă nu poate fi încadrată în spatiu si timp. O realitate fără spatiu si timp nu mai are exact aceiasi natură cu universul. Universul începe odată cu spatiul si timpul său, desi acestea sunt generate din realiatea profundă.
In cazul existentei unei constiinte fundamentale, diferentele de natură dintre univers si realitatea profundă, desi neseparate între ele, trebuie să fie si mai mari.
La întrebarea ''Care este natura existentei profunde?'' răspunsul începe cu o negatie: natura realitătii profunde nu este aceiasi cu a universului, în sensul că nu putem extrapola proprietătile universului asupra existentei profunde. Din contră, natura universului va putea fi explicată, în ultimă instantă, prin natura existentei profunde.
In filosofia structural-fenomenologică ortofizică a stiintei, care nu a avut în vedere, cel putin până acum, punerea în evidentă a unei constiinte fundamentale a existentei, s-a căutat să se construiască un model ontologic al existentei bazat pe recunoasterea unei realităti profunde si care să justifice, în functie de această realitate, universul fizic, biologic si informational. Pentru aceasta a trebuit să se presupună si o anumită procesualitate în realitatea profundă. Poate oare servi acest model ontologic si unor interpretări ale unei posibile constiinte fundamentale a existentei?
Natura existentei profunde trebuie să fie astfel încât să permită explicarea fenomenelor neelucidate din univers (natura viului, natura mentalului, natura proceselor fizice cuantice si clasice, natura informatiei) pe o cale care să depăsească principiul insuficientei stiintei structurale, deoarece în mod fundamental stiinta de astăzi, structurală, nu o poate face. Simpla nerecunoastere a sensului fenomenologic ca fenomen specific fizic si informational, deoarece depăseste limitele stiintei structurale, închide orice cale de progres pentru aceasta din urmă în directia elucidării proceselor amintite mai înainte. Dar acesta nu este decât unul din aspectele majore ale realitătii structural-fenomenologice, este adevărat, cel care poate fi cel mai bine probat si demonstrat[9,10].
Stiinta contemporană caută să explice o mare parte din ceea ce pare de neexplicat pentru stiinta structurală, prin complexitatea proceselor structurale. Se constituie o stiintă a complexitătii (de mentionat, structurale) care va duce la noi progrese ale acestei stiinte, dar care nu poate depăsi limitele ultime ale acesteia. Notiunea de complexitate (structurală) este ea însăsi controversată datorită reducerii unei mari complexităti aparente la o informatie mult mai redusă care s-o genereze[11].
Recent, Robert Rosen1[2]afirmă în esentă, că tot ceea ce este structural nu este complex:
''Am numit un sistem material cu modele computabile, drept un sistem simplu sau mecanism. Un sistem care nu este simplu, în acest sens, îl numesc complex. Un sistem complex trebuie să aibe modele non-computabile''.
Am arătat în altă parte, în cadrul unor principii care stabilesc legături între procesele fizice si procesele informationale[13], că ''orice procesare informatională non-computatională nu poate fi strict structurală, întotdeauna implicând procese fenomenologice''. In schimb, ''orice computatie poate fi realizată de un proces fizic structural'', respectiv ''orice proces fizic structural este echivalent cu o computatie''.
Pentru Robert Rosen tot ceea ce este fizic structural, si deci este inevitabil echivalent cu o computatie, este un sistem fizic simplu. ''Sistemul'' este complex, după R.Rosen, în cazul în care prezintă procese non-computationale, ceea ce din punctul nostru de vedere înseamnă a contine procese fenomenologice. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este viu în univers este cu adevărat complex: ''organisms or human systems are thus complex''[14], conchide R. Rosen, considerând acest lucru ca un punct de vedere radical. Pentru el sistemele simple sunt mecanisme, iar o suprapunere de sisteme simple nu poate duce la un sistem complex.
In mod firesc sunt tentat să accept un asemenea punct de vedere care este concordant cu filosofia ortofizică. De aceea, complexitatea adevărată se referă la obiecte structural-fenomenologice, în timp ce complexitatea descrisă de stiinta structurală are o formă aparentă si este de regulă comprimabilă la o complexitate mult mai redusă, cel mai adesea la simplitate. Complexitatea structurală trebuie atunci deosebită de complexitatea structural- fenomenologică [15], prima fiind o complexitate simplificabilă, a doua o veritabilă complexitate datorită proprietătilor neformale ale fenomenologicului.
Este evident că fenomenul constiintei umane este un fenomen complex, în sensul definit mai înainte, al unei complexităti structural-fenomenologice. Cu atât mai mult, cel putin o asemenea clasă de complexitate trebuie să prezinte si o eventuală constiintă fundamentală a existentei.
Intrucât ortofizica este o filosofie asupra întregii realităti, cu o teorie relativ închegată, este posibil, fără adăugarea altor principii, decât cele existente în prezent în acest model ontologic, să se justifice posibilitatea existentei unei constiinte fundamentale a existentei? Si dacă nu, ar fi necesar sau ar trebui să se adauge la lista elementelor primordiale ale existentei si o constiintă fundamentală independentă de celelalte elemente fundamentale? Această a doua idee este mai putin tentantă din punct de vedere filosofic si stiintific, mai mult, nu s-ar înscrie în mod firesc în modelul ontologic ortofizic, model care are multe rădăcini în stiintă si într-o filosofie a stiintei în devenire bazată si pe anumite elemente stiintifice din domeniul fenomenologic[10].
Dacă posibilitatea unei constiinte fundamentale a existentei nu s-ar înscrie într-un asemenea cadru, atunci ar fi într-adevăr nevoie de o cu totul altă dezbatere a problemei constiintei fundamentale pentru a-i găsi o altă înscriere în fibrele fizice si informationale ale existentei.
Limitând natura existentei profunde la elementele primordiale ortofizice, o materie energetică ( denumită ortoenergie, ortomaterie, lumatie) si o materie informatională (informateria) vom încerca si abordarea problemei existentei posibile a unei constiinte fundamentale. Natura existentei profunde este, în linii mari, în acest model, ortoenergetică si informational- fenomenologică, în timp ce universul este, văzut din cuprinsul lui, structural-fenomenologic.
4.
Inainte de a examina întrebarea care sunt legile care guvernează realitatea profundă (întrebarea III-a), ar trebui răspuns cum sunt aceste legi în comparatie cu legile care descriu universul. Dacă în univers predomină legile fizicii structurale, pentru existenta profundă (ortoexistenta) care se găseste sub domeniul fortelor, cuantelor si câmpurilor, ''legile'' fundamentale nu mai pot fi de aceiasi natură, nu mai au, în esentă, un carac- ter formal, sintactic. In ortoexistentă, am mai observat în alte lucrări, trebuie să predomine legile semantice, legi care au continutul unor sensuri fenomenologice (ortosensuri). O lege semantică este lege numai prin analogie cu legile de care ascultă universul fizic, altfel spus, legea semantică este o legitate specifică existentei profunde, care însă s-ar putea manifesta si în univers, într-un anumit mod, prin legătura fenomenologică a acestuia cu ortoexistenta.
In această existentă profundă fiintează ortosensuri ''permanente'', altele generate prin dinamica primelor. Ortosensurile permanente, pe care le numim primordiale, ar putea fi într- adevăr considerate legile semantice ale realitătii profunde si prin aceasta ale întregii existente.
Dacă ar exista o constiintă fundamentală a existentei, fără îndoială că aceasta ar avea în centrul ei ortosensurile primordiale. Dar cât de ''constient'' este un ortosens? Din ontologia ortofizică rezultă că mai curând, în sine, singure, ortosensurile primordiale, care poetic ar putea fi numite arheii existentei, reprezintă o formă de infraconstientă, o sensibilitate cu un continut semantic precis, dar atât. Dar nu încă o constiintă deplină.
Facem acum o mică paranteză pentru a mentiona că nu vom examina aici alte aspecte privind legile ortoexistentei, spre exemplu referitoare la cuplajul dintre ortoenergie si informaterie, la rolul cronosului s.a. care pot fi găsite în volumul Ortofizica. Acum ne interesează să retinem acele aspecte care pot avea o legătură cu posibilitatea unei constiinte fundamentale a existentei.
In lumina acestora, deocamdată, putem vorbi despre o infraconstiintă fundamentală a existentei. Aceasta ar fi ortosensul << a exista >> care contine în el nu numai sensul unitătii întregii existente, << a exista în sine >>, ci si sensurile devenirilor acesteia : << a exista din sine >> si << a exista întru sine>>.
Infraconstienta fundamentală contine legea semantică a unitătii existentei, dar si legea semantică a devenirii existentei.
Legea semantică a devenirii duce la constituirea de universuri, dar si la aparitia de constiinte într-un univers.
Legile formale ale unui univers fizic (structural) sunt secundare fată de legea primordială, semantică, a devenirii. Aceste legi formale derivă dintr-o lege semantică, dar nu neapărat prin interventia unei depline constiinte fundamentale a existentei. Nu este neapărat nevoie de aceasta din urmă ca un univers să se nască.
Dar tot legea semantică a devenirii dă dreptul constiintelor din univers să poată interveni în treburile existentei, până la limita posibilitătii unui anumit control asupra universului si chiar, după cum am observat în altă parte, până la posibilitatea de a contribui la crearea unui nou univers.
Intrebarea pe care ne-o punem acum este aceea dacă nu ar fi firesc ca aceeasi lege semantică a devenirii, având în centrul ei infraconstienta fundamentală a existentei, să poată constitui o constiintă fundamentală în afara universului, de fapt în afara tuturor universurilor.
Dacă fiintează o constiintă fundamentală a existentei (întrebarea IV-a), sediul ei ar trebui să fie ortoexistenta, care nu este un spatiu, ci mai curând un ''loc'' de tip platonic, acela în care Platon îsi imagina că sălăsluiesc ideile arhetipale.
Cum se poate realiza această constiintă fundamenatală a existentei din ingredientii naturali ai ortoexistentei, informateria si ortoenergia?
Ortoenergia nu are forma energiei dintr-un univers, ea ''asteaptă'' să primească formă (informatie fenomenologică) pentru a se materializa într-un univers.
Cum implică constiinta fundametală, ortoenergia?
Mintea omului, deci si constiinta lui, sunt structural- fenomenologice16. Structuralul este necesar pentru semnificatie, fenomenologicul pentru sens. Dacă acest model ar fi determinant pentru existenta unei constiinte, atunci si constiinta fundamentală ar trebui să fie structural-fenomenologică, sau poate fenomenologic- structurală.
O constiintă fundamentală pur fenomenologică, care să nu implice ortoenergia, nu ar putea exista, deoarece nu s-ar putea ''mentine'', la fel cum nici mintea omului nu poate fi si nu se poate mentine pur fenomenologic.
Mintea omului este structural-fenomenologică si se constituie datorită fenomenului de cuplaj dintre structural si fenomenologic în creierul si corpul său. Faptul că unele structuri din univers devin vii, în timp ce altele nu, arată că primele au anumite proprietăti fizice aparte care permit cuplarea cu informateria.
Pe lângă cuplajul dintre anumite structuri fizice si informaterie, datorită căruia se produce viată si mental, ar trebui să existe si un fenomen de cuplaj între informaterie si ortoenergie care să creeze unele structuri capabile să asigure ''persistenta'' unui sens fenomenologic neprimordial sau a unui buchet de sensuri fenomenologice din informateria ortoexistentei. Dar acest lucru ar fi similar cu crearea unui univers. S-ar putea atunci să se constituie si universuri oglindă ale unei constiinte fundamentale a existentei.
Nu dorim să ne extindem mai mult asupra acestei idei speculative, dar merită să fie subliniat faptul că ea nu cere alte principii în afara celor existente deja în filosofia ortofizică.
Dacă ortosensul << a exista >> reprezintă o infraconstientă a informateriei pure, pentru << a exista constient >> este nevoie de o desfăsurare din sine si întru sine printr-un univers oglindă creat din sine ( dar implicând ortoenergia) si cu o întoarcere întru sine pentru a se crea un sens << a sti despre sine >> în mod constient.
Existenta apare atunci ca o minte, dar nu o minte pură sau unisubstantă, ci o minte constituită din ingredientii fundamentali si procesualitătile fundamentale ale existentei.
Constiinta fundamentală a existentei apare într-adevăr posibilă. Ea este însă deosebită de constiinta omului, are alte preocupări, nu este antropomorfă, fără a exclude si o posibilă convergentă între acestea.
Nasterea ortofizică a unui univers ar putea avea loc în diferite moduri:
a) printr-o fluctuatie fenomenologică[17], fără interventia constiintei fundamentale;
b) de către constiintele dintr-un univers atunci când cunoasterea va ajunge la nivelul necesar pentru a se actiona asupra ingredientilor profunzi ai existentei;
d) printr-o colaborare a constiintei fundamentale cu constiintele unui univers.
Constiinta fundamentală, prin sursele ei fenomenologice si ortoenergetice, prin implicarea informateriei ortoexistentiale si de forme de univers autogenerate, prin a căror firească reunire infraconstiinta undamentală se ridică la constiintă, reprezintă un proces cu adevărat grandios al existemtei. Constiinta fundamentală face atunci parte din dinamica existentei.
Dacă ar fi un principiu în sine si separat de celelalte principii fundamentale ale existentei, ea ar fi atât de depărtată de orice posibilitate stiintifică, sau cu repere stiintifice,de a o aborda încât afirmarea existentei ei rămâne, pentru un timp istoric care nu poate fi prevăzut, o chestiune de credintă. In acest caz nu putem fi siguri de existenta ei.
Dacă anumite principii fundamentale ale existentei pot oferi elementele unei posibile autoexistente a constiintei fundamentale, atunci aceasta devine plauzibilă.
Dacă infraconstienta fundamentală face parte din principiile fundamentale si acest lucru se înscrie în mod firesc într-o conceptie filosofică cum este aceea ortofizică, atunci o constiintă fundamentală devine filosofic necesară în contextul tuturor principiilor dovedite si propuse de o asemenea conceptie.
O filosofie structural-fenomenologică adâncită până la nivelul realitătii profunde conduce în mod firesc la conceperea existentei unei constiinte fundamentale.
Constiinta umană si constiinta fundamentală se realizează la nivele diferite, nu în mod strict identic, nu cu acelasi continut, dar în mod similar, utilizând aceleasi principii ale naturii.
Problemele constiintei umane si ale constiintei fundamentale nu pot fi tratate ca fenomene din clase complet separate, iar relatia dintre ele rămâne deschisă multor consideratii filosofice.
6.
Conceperea unei constiinte fundamentale a existentei este rezultatul unei îndelungi investigatii în filosofia ortofizică. Aceasta din urmă continea elementele necesare pentru a justifica posibilitatea unei constiinte fundamentale a existentei, iar aceste elemente au fost concepute pornind nu de la ideea apriorică a existentei unei asemenea constiinte, ci din ratiuni stiintifice si filosofice expuse în toate lucrările anterioare ale autorului acestei filosofii.
In univers constiinta implică viata. Viata presupune o serie de fenomene biologice elementare, pe lângă cele mentale si de constiintă, cum ar fi metabolismul, reproducerea, moartea chiar, care nu se potrivesc la nivelul cosmic al existentei, în nici un fel. Cosmosul nu este un organism, nu este biologic, el este existenta totală care are în centrul ei ortoexistenta.
Aceasta din urmă nu mai are o ''introdeschidere'', necesară organismelor dintr-un univers pentru a avea acces la informaterie, ci este în primul rând informaterie care se cuplează cu ortoenergia pentru a constitui constiinta si fundamentală a existentei. Structurile care se nasc din acest cuplaj sunt direct deschise în informaterie. Altfel spus, constiinta fundamentală se bazează pe o legătură directă dintre informaterie (care, să nu uităm, prezintă sensibilitatea infraconstiintei existentei) si ortoenergie, legătură care dă nastere la minte cosmică fenomenologic-structurală, în timp ce mintea omului este structural-fenomenologică.
Pentru mintea omului predomină structuralul, desi fenomenologicul este inerent esential. Pentru constiinta fundamentală a existentei predomină fenomenologicul, sustinut structural prin implicarea ortoenergiei.
Mintea cosmică (mintea existentei) pentru a sti are nevoie de un dialog cu sine, prin din sine si întru sine, devenind prin aceasta o constiintă. Acest proces, după cum am mai observat în această expunere, foloseste structuri-universuri. Dar o formă a acestui ''dialog'' necesar poate fi si acela al schimbului informational fenomenologic cu constiintele dintr-un univers!
Cele două planuri de ''activitate'' ale constiintei fundamentale a existentei, planul cosmic grandios care dă sens lumii în sine si în unitatea ei generală si planul relatiilor cu constiintele individuale din universuri arată complexitatea mintii si constiintei cosmice.
Nu dorim să tragem acum alte concluzii din faptul admiterii unei constiinte fundamentale a existentei, admitere obtinută prin extrapolarea metodei recunoasterii structural-fenomenologice10 ,dar nu putem să nu facem două observatii preliminare pentru viitoare lucrări:
Ce legătură are modelul fenomenologic-structural al constiintei fundamentale a existentei cu notiunea de Dumnezeu prezentată de mari si importante religii ale omenirii? Fără îndoială, există o mare legătură, notiunea de Dumnezeu în aceste religii ar putea fi un anumit mod de receptare a constiintei fundamentale a existentei. Dacă acceptăm ca foarte plauzibilă existenta constiintei fundamentale, atunci si Dumnezeu este foarte plauzibil din punct de vedere stiintific si filosofic, chiar dacă este receptat în diferite nuante.
Ce legături poate avea constiinta omului cu aceea a constiintei fundamentale a existentei? De unde porneste această legătură, din ce parte, o poate omul căuta? Marele semn de întrebare, pentru om, privind realitatea profundă în comparatie cu aceea spatio-temporală imediată, sau chiar extinsă la univers, îi crează o tensiune psihomentală pe care în lucrări anterioare am numit-o tensiune filosofică. Constiinta omului cu o asemenea tensiune filosofică, afirmam, devine o constiintă cu caracter spiritual. Solutionarea tensiunii filosofice este o problemă deordin spiritual. O solutie la care m-am gândit este aceea a dezvoltării unui sentiment cosmic[18], dar acesta, fără a fi de loc de neglijat, se manifestă în raport cu acea fatetă a existentei totale, a cosmosului, în care nu apare în relief puternic fiintarea unei constiinte fundamentale. Ce va deveni acest sentiment în cazul recunoasterii constiintei fundamentale a existentei?
Observam mai înainte cum cosmosul nu este un organism, constiinta fundamentală nu apartine unui organism, dar fiintează. Constiinta fundamentală a existentei este fiinta prin excelentă, dincolo de viată si, implicit, de moarte.
Note si referinte bibliografice.
2. Menas Kafatos, Robert Nadeau, The Conscious Universe, New York, Springer Verlag, 1990.
3. Mihai Drăgănescu, Deep reality, Conscious Universe and Complementarity, The Noetic Journal (SUA), vol.1, No.1, june 1997. Citatul din text, în formularea originală în limba engleză, este următorul :
''For Kafatos and Nadeau the entire universe is a quantum system, and at the same time may be taken as conscious.
Are these points of view complementary or/and reconcilable?
The consciousness of the universe may be understood in different ways:
a. In a strong sense,considering that it is (or has) a conscious mind independently of living conscious organisms;
b. In a mild sense, considering that only through the human (or similar) consciousness an universe can be discerned as possesing consciousness;
c. In some intermediate senses:
-the universe has always an infraconsciousness, which does not mean full conscious awareness, but only a certain type of sensibility;
-the universe has a bakground mind neccessary for full consciousness to be discerned through humans;
-the universe has a background mind and may have bursts of full consciousness, from itself, independently of humans, such bursts being very rare phenomena at the human scale;
etc
Kafatos and Nadeau do not consider that the consciousness of the universe "is in any sense antropomorphic, or that embodies or it reflects the conscious content of human consciousness". They write : "Since the universe evinces on the most fundamental level an undivided wholeness, and since this wholeness in modern physical theory must be associated with a principle of cosmic order, this whole manifests order in a self-reflexive fashion. It must, in other words, be self-reflectively aware of itself as reality-in-itself to manifest the order that the prior condition for all manifestatios of being. Since consciousness in its most narrow formulation for human beings can be defined as self-reflective awareness founded upon a sense of internal consistency or order, we can safely argue that the universe is, in this sense conscious".
Therefore , following their suggestion, the universe is conscious in a strong sense. For this, the universe must have something special in its ingredients in order to be so. And this something special has to be related to the structure of the universe. (...) The universe , which is a quantum system, is not only a quantum system but something more. It has complementary properties. It is quantic and conscious. This is a conclusion to be retained from the work of Kafatos and Nadeau, independently of the mode in which the "strong" consciousness of the universe is realized.(...)
The problem of the consciousness of the universe is not a false problem. It has something to do with reality and it may become an object of science under a coherent ontological model of the entire reality,provided an extension of the methodology of science is undertaken.''
4. Susan A. Greenfield, Journey to the Centers of the Mind - Toward a Science of Consciousness, New York, W.H.Freeman and Company, 1995. Textul citat, în original,este următorul: ''Subjectivity is, arguably, the most fundamental property of consciousness, much more so than the mere feel of solidity is the defining and pivotal feature of a solid object. The solid object would, arguably, still exist without anyone feeling it, whereas consciousness cannot exist if there is no on one to experience it''.
5. Vezi si în lucrările mai noi,
6. Mihai Drăgănescu, Ortofizica, Bucuresti, Editura Stiintifică si Enciclopedică, 1985.
7. Menas Kafatos, Robert Nadeau, op.cit.
8. Mihai Drăgănescu, Deep reality, Conscious Universe and Complementarity, op.cit., din care extragem următorul paragraf:
'' Perhaps the most convincing argumentation of Kafatos and Nadeau refers to the existence of a deep reality. This reality is conceived as a wholeness being outside of space and time.
The arguments brought out by them are based on a series of facts:
All these arguments ,together,point to the deep underlying reality. Concerning this deep reality, Kafatos and Nadeau consider that it might be a "thing in itself", lying outside scientific knowledge. This may be indeed the case if the only or the main argument of its existence is given by Bell theorem and Aspect's experiments. But this is a very, perhaps, unilateral interpretation, because if in the deep reality there is also some form of consciousness, and this one is a source for life and alive consciousness in the universe, then there is another link between the deep reality and the universe, besides the link indicated by Bell-Aspect processes. Therefore it is too early to say that the deep reality is a thing in itself in a kantian sense. Before stating this, it is necessary to explore also the other link, not only the physical link put in evidence by Bell and Aspect, without saying that the other link is non-physical.
Because the deep reality may have two "connections" with the universe, there is a possibility to know more about it. Or, to imagine more about it, that is to try to build models of it.
It is interesting that Bernard d'Espagnat (Bernard d'
Espagnat, Éttienne Klein, Regards sur la matičre. Des quanta et
de choses, Paris, Fayard,1993) considers that the deep reality
(named by him "independent reality", which is different from
the "empirical reality" constituted by phenomena and their description) is a "réalité voilée" (veiled reality), a matrix on which
physics can give only some "lueurs" (glimpses) but not a complete description. For him, in this deep and independent reality, "pensée et réalité empirique s'engendrerait l'une l'autre, en
quelque sorte reciproquement". He considers that this deep
reality "le Réel ,bien que structuré, ne peut en aucune maničre
etre conçu comme < The notion of deep reality may become one of the most
important concepts. The contribution of Kafatos and Nadeau to
justify the existence of this level of reality has to be recognized''. 9. David J. Chalmers, The Conscious Mind, New York, Oxford, Oxford
University Press, 1996.
10. Mihai Drăgănescu, The Method of Structural-Phenomenological Recognition , pentru publicare la Frontier Perspectives(SUA).
11. Gheorghe Stefan, convorbire, toamna 1996.
12. Robert Rosen, Are our modelling paradigms non-generic?, ch.14 in van
der Leeuw and McGlade, Time Process and Structured Transformation in Archeology, Routledge, 1997. Citatul din text, în original, este următorul:
"I have called a material system with only computable models a simple system, or
mechanism. A system which is not simple in this sense I call complex. A complex
system must thus have non-computable models".
13. Mihai Drăgănescu, Concepte generale si probleme cuantice ale procesarii
informatiei, 28 martie 1997, Comunicare la simpozionul fac. de Automatică
si Calculatoare, Universiatatea "Politehnica" Bucuresti, 28 martie 1997,
publicata în vol. Rolul Invătământului si al Cercetării stiintifice universitare în
dezvoltarea Societătii Informationale, Bucuresti, 1997, p. 31-39.
14. Robert Rosen, op.cit. ( după textul pus la dispozitie prin Internet de
către Thomas P. Vogl de la Krasnow Institute-SUA)
15. Gheorghe Stefan, S-domain and SP-domain Complexity, comunicare la
Simpozionul Modelarea Structural-fenomenologică, Academia română, 17
iunie 1997, Noesis (în publicare).
16. Mihai Drăgănescu, De la filosofia la stiinta mentalului, op.cit.
17. Mihai Drăgănescu, Ortofizica, op.cit.
18. Mihai Drăgănescu, Tensiunea filosofică si sentimentul cosmic, Bucuresti,
Editura Academiei, 39 pag., 1991, Discurs de receptie la Academia
Românŕ. Publicat în ACADEMICA, Ian.1998, Feb. 1998, Martie 1998.